În hotelul vieții mele
Ți-ai luat cameră lângă a mea;
Ne întâlneam pe holuri
Sau ne pândeam pe după colțuri.

Într-o clipă mult prea scurtă
Am urcat cu liftul, împreună,
Atunci ne-am iubit, fără prea multe cuvinte
Am visat viitor, copii, stele, jurăminte...

Am intrat în camere, visând
Dar fără a ne înțelege
Am petrecut nopți suspinând
Privind cum timpul tace și trece

Dar n-am plecat niciunul prea departe
Ci tot în camerele noastre am rămas
Eu, în douăzeci și doi, noapte de noapte,
Tu, la douăzeci și trei, strâmbai din nas

Cu zâmbetu-ți ca cerul, mă chemai iar dimineața
Să sorbim cafea, dar fără să pronunți ceva
Uneori veneam, fără să te mai găsesc acolo
Alteori mă așteptai, lângă ușă undeva

Ne-am regăsit cu greu, printre a scărilor tenebre
După ani prea mulți și visuri năruite;
Atunci ne-am înțeles, tăcuți, doar din privire
Eram tot speriați, eram tot visători,
Așteptând a viitorului semne, numai pentru noi

În douăzeci și trei am petrecut o clipă,
Un zâmbet al speranței și vise depărtate...
Atunci m-ai văzut soț; Eu te-am visat soție,
Și mamă... Dar doar cu mine lângă tine.

Apoi timpul a trecut, ca pleava într-o vară
Până într-o zi ploioasă, de ai ieșit să mă revezi
În ziua ceea albă, logodna ne-a fost binecuvântată
Și-un pantofior alb exact unde am vrut să mă așez

Acesta e doar începutul unei povești înmiresmate
Când parfumul pielii tale mă va îmbăta nebun
Când cuvinte de prisos vom vorbi fără oprire
Și îmbrățișați muri-vom, într-o cameră din turn

Ți-ai luat o cameră, în hotelul vieți mele
Și nu ai mai plecat, deși puteai s-o faci
Ne-am iubit o viață în doar două clipe
De aceea, acum, te rog să nu mai taci...