Frunze moarte lunecau spre neființă
Pe dealul pustiu.
Un șoricel speriat, tiptil prin grădină
Foșnea greu frunzișul, fugind de lumină,

Tăcere-n amurg.
O lacrimă plină obrazul coboară
Și-un urlet de moarte văzduhul străbate
Un urlet… O șoaptă-ntr-un mic univers...

Alee de toamnă, pietoni 'frigurați
Grăbiți, pe sub norii de iarnă suflați,
Cu sufletul rece, privirea în jos
De lume uitați.

Luna se-avântă-n al nopții ocol
Pândind melancolic al frigului rol;
Ori marșul tăcut,
Funebru și gri, veșniciei mormânt.

Un sunet uscat, zgâriind prin ecouri
Pictând supărarea în negre tablouri,
Un pas târâit, chinuit, fără vlagă
Spre moarte marșând.