Castelul vechi cu trei arcade
În ruine greu dormea; Visa.
Bolți ‘nalte, sângerii, nefericite
Tronau peste ecoul sălii reci.
Spartă. Dezbrăcată pân’ la cărămidă.

Plină de secrete, în trecut șoptite,
Chiar și atunci dar mai ales acum
Uitate-n grea irelevanță;
Pierdute-n amnezia unei zile de vacanță.

Castelul vechi, cu mari arcade
Și tuneluri goale dedesupt,
Pătrunse tăcut de spirite călătoare
Plutind, parcă pierdute,
În sus și-n jos, pe al timpului drum scurt.

Castel bătrân cu vechi coloane
Și secrete îngropate la subsol
Fantome albe-n colț de ochi zărite,
Ori poate negre…
Atemporale, calde, și-o cărare
Spre grădina negrului sonor.
Sau, spre a nimicului amor…

Destrămat, bătrân și cu suflarea caldă
Greu te duci, cu sufletul amar
Ținând lumina strâns blocată
În coșciugul greu de chihlimbar.

Bătrân, mă aflu greu plutind
Din nou, printr-ale tale vechi coloane,
Pătruns de-acel fior prea vechi și trist
De moarte, cu gust de piatră,
Cărămiziu, chiar cald, toate deodată,
Înghețat în timp și totuși trecător;
Un infinit trecut prin vatră…

Aici voi rămâne, ca un dor,
Ca o amintire doar de min’ știută
Prețioasă, dar demult pierdută;
În prag de iad, gri, aruncată
Și de toți ignorată.
Sau, poate doar ne-înțeleasă…

Fie cum o fi, castelul tot sunt eu.
Catedrala unui suflet trist, un gri clișeu.
În lumea soarelui torid,
Fără de voce, cu râul lui arid,
Un castel bătrân ridică.

Trei arcade vechi;
O catedrală în ruine;
Piatra din mortar se sparge
Lângă ușa putredă din lemn,
Iar maldărul vechi de cărămidă
Sub fereastră
E scară spre cer.