Zeci de ani trecură;
Dar parcă ieri au început.
Mult gândeam ziua de adineaori începută,
Iar sufletul și atunci rău a durut...

E o zi tipică de toamnă:
Târzie, gri și friguroasă;
Ploaia curge molcomă,
Poeții ar spune că-i frumoasă.

Dar nu e...
Doar frig ce intră-ncet în oase
Neobosită, nemiloasă
Amintind apropiata moarte.

E frig, singur sunt în lume;
Retras și obosit în stația de autobus
Iar ploaia, și ea obosită,
Picură puțin ursuz
Printr-o crăpătură, pe mânecă în jos.

Oare îți mai amintești cum plecam noi împreună
Cu picioare grele, de granit?
Cum îmi zâmbeai dis de dimineață
Și niciodată n-ai spus c-ai obosit?

Cum îmi ascundeai fleacuri prin sertare,
Niciodată unde eu le-aș fi lăsat...
Îți plăcea să vin și să te caut,
Sărutul meu oricând te-a încântat.

Mai știi în ziua cea ploioasă
Când bătrâni, de mână ne țineam,
Nicicând nu ai fost așa frumoasă...
De zeci de ani pe tine te iubeam!

Azi am plecat pe a frigului meleaguri
Bătrân și obosit, cu sufletul plângând,
Ți-am lăsat amintiri, sper, multe
Și-un ultim "te iubesc", șoptit în gând;

Oare tu ce faci, visezi cu noi?
Visezi clipa cea frumoasă,
Când de mână ne țineam
Și greu ploua,
Iar noi ne întoarceam acasă?

Iartă-mă c-am fost, că nu mai sunt
Iartă-mi totul, infinit
Că uneori greu te-am rănit
Că sufletu-mi cel gol, dezamăgit
N-a știut să te iubească mai bine...

Iartă-mă că n-am fost. Acum sunt
Doar o amintire îngropată
În acest rece, dureros mormânt.