Miros aprins de flori funerare
Miros îmbâcsit de capelă,
Miros dulceag și putred de moarte
Căldură de iulie-n soare.

O rază arzândă prin geamuri străbate
Mângâind sicriul cel negru
Un nor de speranță, favoare divină
Să vină din ceruri în ziua senină:
Ca inima veche și prea obosită
Să bată o ultimă dată.

La capăt de lemn se preling niște lacrimi,
Două mâini 'preunate se roagă,
Un suflet prea trist a rămas iarăși singur
Așteptând parcă moartea să-l vadă

E frig, dimineață și soarele intră
Prin țigla ce s-a găurit;
E frig și e soare, dar iarna se schimbă,
Și sufletul meu a murit.