E toamnă.

Clopote reci șoptesc melancolic prin liniștea nopții
Sub norii cei grei, cu tăciune vopsiți.
O ceață neagră, cu degete moarte
Încet si prelung, nevăzut se ridică.

Clopote plâng a întâi de noiembre.
Suflete triste se plimbă fără țintă
Prin satul pustiu
Părăsit și de al sorții vizitiu.

Frunze moarte se desprind în adiere
Plutesc uscate-ntr-o ciudată decădere
Un vânt șoptit prin ramurile goale
Șuieră prin conuri uscate de brad,
Și mângâie a crucilor reci metale.

E frig pe Someș și aproape dimineață
Printre pomii tineri curge-o neagră ceață
Se întinde lent, în cânt de cucuvea;
Crizanteme plâng întinse pe margini, la șosea.

E întâi de noiembre, frigul nu mai pleacă
Și iar plouă cu tristețe, la poartă pe o bancă.
Speranța mult dorită nu a mai venit,
Doar a morții grea izbândă astăzi s-a-mplinit.

Final de toamnă.