Trecut-au de o vreme nopțile în care  
Soarele pleca târziu și devreme apărea în zare,
Când roua dimineții zâmbind lucea pe frunze
Mângâind petale parfumate și nectarul mult prea dulce.

Au trecut. Azi rămâne doar o vagă amintire
Ce pansează melancolic o rană mult prea vie.
Vântul subțirel se prelinge până-n oase
Iar toamna lent aleargă cu tristețe printre case.

Azi e frig. După nori soarele se-ascunde,
Cântând o doină tristă printre ramurile ude;
Întristate, păsările au plecat mult mai devreme,
Totul e-un pustiu sonor, doar pădurea ce mai geme.

De te uiți în sus, oștile s-adună multe
Cântând al ploii cânt și picurând pe moarte frunze
Un urlet surd, continuu, vine tras din depărtare
Cu inima-mpietrită, rece, ochii ațintiți în zare.

Gol de fericire, oftând și cu degetele reci
Stai rezemat de-o piatră, privind la izvoarele seci
Norii cenușii se prăvălesc iute în zare
Cotropind ținutul verii, fără șansă de scăpare.

De te uiți în jos, toți se pregătesc de moarte,
Se îngroapă în bârloguri, printre frunzele uscate
Un frig monoton la melancolie ne îndeamnă,
Tot ce-a fost și a rămas: o ploaie ciudată de toamnă.

Multe ai făcut trecând prin astă lume
Iar la final, nu ești decât un nume...