Zeci de oi pășteau
Lângă câmpul de lavandă nesfârșit,
Sunete de infinit rostogoleau,
Acolo, chiar pe câmp, la asfințit.

În depărtări, desprinse chiar din vise
Tronau ei, munții, vitejii legendelor trecute
Si un graur prea flămând în glas se prinse.

Pe coșuri nu mai iese fum.
Oare ce s-a întâmplat prea dintr-odată?
Oare unde e plecată lumea toată?
Așteptând să vină noaptea
Cea întunecată?

Din curți de pe la oameni,
Viața încă mai răzbate,
Încă clopotul din depărtare bate
Împingând lumea la pietate,
Sau anunțând o prea apropiată moarte.

E asfințit. De ce ar fi altfel?
Timpul parcă s-a oprit,
Grauri țipă necontenit;
Iar Luna se ridică, poate,
Mult prea liniștit.

Violoniști atemporali
Se aud în depărtare,
Aproape de zare,
Aruncând totul în visare...

Iar somnul vine-ncetișor
Se urcă pe mine și pe al meu dor
Ni se cuibărește-n brațe,
Cu o stea.
O operă în La minor...