Sunet de ciocane, spărgând
Crunta liniște a toamnei
Și căldura unei zile de Noiembrie
Fără de vânt,
Sunt tot ce mai simt...

Raze de Soare tomnatic
Se plimbă pe perete
Pe unde trebuiau să zboare egrete,
Dar a ajuns să fie pătat de regrete
Și tăiat de a urii macete.

Un fluture roșu pierdut
Mai zboară pe lângă, cu zboru-i tăcut
Livrând chemarea Domnului, distant
Ne-vrând să accepte a morții-mbrățișare
Râzând în ochii destinului, constant.

Nimic nu mai trăiește,
Pe vastele câmpii frigul se foiește
Și-un iubit, chircit de amintiri, se căiește
Cărarea spre moarte singur și-o pietruiește...

Soarele, absent, veci apune
Povestea iubitului nu vrea a spune;
Doar Luna cea nouă se poate opune
Dar nu azi... Poate-n viitor
Cândva, când iubirea nu va mai fi dor
Cândva, când vântul va fi compozitor
Când primăvara va chema un vrăjitor
Când fericirea va fi al doilea slujitor,
În ziua aceea aș vrea eu să mor...